Eram destul de mica când am început sa-mi dau seama că încurc pe toți din jurul meu, că îi epuizez pe părinții mei cu energia foarte mare a mea. Ii priveam cum se enervează și țipau la mine sa stau calma și chiar uneori îmi spuneau că regreta amarnic că mi-au dat viata.
Când aveam 8 ani am aflat de la o ruda mai indepartata din partea mamei mele că părinții mei au fost extrem de dezamăgiți când m-am născut și că doreau să mă abandoneze in spital, dar daca nu se baga bunicul meu, cred că ajungeam într-un centru de plasament.
De atunci și până în momentul în care am devenit majora mi-am dorit din răsputeri să fiu o vrăjitoare că sa pot sa am puteri nelimitate sa devin invizibilă astfel încât să nu ii mai încurc pe parintii mei.
De la aflarea îngrozitoarei vesti, am stat mereu și m-am intrebat cum ar fi arătat copilăria mea, daca bunicul meu nu m-ar fi luat acasa. Cum m-aș fi descurcat? Cum as fi putut să mă împac cu ideea că sunt un alt copil care mă număr printre miile de copii abandonați în centrele de plasament?
Insa, poate totuși ar fi fost mult mai bine așa, chiar dacă viața copilului dintr-un centru de plasament nu este roza, probabil ar fi fost de mii de ori mai buna decat sa mi se spună în fiecare zi in decursul a treisprezece ani: Nu ești bună de nimic. Esti cel mai mare esec al meu! Regret că te-am nascut! Îmi doresc să mori! Te-ai născut doar că sa faci umbra degeaba pe pamant!
Credeti-ma, dacă ați auzi acest lucru în fiecare zi , ați simți că sunteți o fărâmă de praf care se afla pe cea mai abrupta prăpastie a universului și că singura scăpare ar fii doar moartea.
Îmi amintesc că îmi doream atât de mult sa mor, încât am incercat de câteva ori să-mi iau viața prin diferite metode, însă de fiecare data am avut îngerul păzitor alaturi prin diferite persoane care m-a salvat.
Probabil vă ganditi că sunt nebuna, dar ultima tentativa a mea de a muri , mi-a adus cel mai bun prieten al meu, cel care mi-a fost alaturi mereu.
Acest băiat este un copil abandonat, un copil care nu a avut șansa mea de a avea pe cineva să-l ia acasa, un băiat care a crescut într-un centru de plasament și care mi-a aratăt adevărată fata a unui copil într-un orfelinat, dar în ciuda greutăților și a suferinței cauzate de ideea abandonului părinților, un copil nu uita niciodată ce inseamna sa zâmbească cu adevărat din tot sufletul.
In urma cu trei ani de zile , prietenul meu cel mai bun, a murit în urma unui accident rutier și odată cu el am simțit că moare și aceea speranța de o copilărie frumoasa pe care mi-a insuflat-o in anii cat mi-a fost alaturi.
De atunci am inceput sa mă implic pe cat îmi permite timpul în diverse activități de voluntariat în cadrul orfelinatelor, parca dorind prin ochii copiilor incercati de viață să-mi regăsesc prietenul cel mai bun.
De curând am aflat de campania Mana cu mana, o campanie menita sa ajute copiii din centrele de plasament, care sunt niste copii frumosi, isteti si dornici de afectiune, care au doar nevoie de putin ajutor.
Însă inainte sa va vorbesc despre aceasta campanie , as dori sa va povestesc despre adevărata față a unui copil abandonat într-un centru de plasament.
Datorită faptului că am avut drept cel mai bun prieten, un copil care a trăit într-un orfelinat, știu care este adevărată fata a unui copil abandonat.
Traiesc mereu cu dorința că ar putea veni oricând cineva să-i ia acasa, cineva care ar putea să-i iubească, o familie care sa le fie parinti și să-i țină în brațe și să le citească povesti seara înainte de culcare.
Se bucura enorm de mult când sunt vizitați de Paste, Crăciun și 1 iunie de diferite persoane care le aduc cadouri, dar în ciuda zâmbetului pe care îl primim atunci , ei sunt restul timpului triști și continuă să viseze.
Mulți își doresc o viața mai bună, au dorințe la fel ca noi, visează, se joacă, rad, dansează, invat. Însă zi de zi trăiesc adevărată realitate, nimeni nu ii va lua acasă și că la 18 ani vor ajunge pe strada.
Nu reușesc deloc sa uite nici macar o clipa ca părinții nu i-a vrut, având grijă mereu îngrijitorii din centre sa le amintească asta. Primesc bătaie, unii sunt abuzați atât psihic cat și sexual, daca prind o zi in care un îngrijitor nu este în apele lui , ii pedepseste punandu-i pe coji de nuca in genunchi in timp ce sunt batuti. Nu de puține ori, mi-am privit cum prietenul venea la școala cu adevărate dureri provocate de orele petrecute pe coji și de bătăile pe care le primea cu biciul pe spate.
Însă în ciuda vieții grele , ei nu uita sa zâmbească, sa dăruiască din puținul lor și altor copii . Intotdeauna pun pe primul loc binele celui din jurul lor.
Asta este adevărată fata a majoritatea copiilor din unele centre de plasament.
Acești copii abandonați au nevoie de o șansă la o viața mai bună.
Campania Mână cu Mână vorbește despre copiii din centre de plasament drept copii cu viitor, copii normali și frumoși, care au nevoie de un mic ajutor din comunitate pentru a reuși pe drumul dificil pe care au fost nevoiți să pornească în viață. Prin Mână cu Mână se strâng fonduri (donații online și de la companii) pentru activități pentru copii în afara centrelor de plasament (în comunitate, pentru integrarea socială), dar, în același timp, sunt transmise aceste mesaje general valabile cu privire la modul în care societatea trebuie să privească existența copiilor din centrele de plasament și să reacționeze corect în acest context. Copiii din centre de plasament nu sunt doar cifre, nici probleme de rezolvat, ci sunt copii, viitori adulți în societate, în societatea noastră!
În cadrul Mână cu Mână, copiii instituționalizați au fost implicați într-o activitate amplă ce a presupus mai întâi fotografii ale mâinilor lor, realizate artistic de fotograful Horia Manolache, cu experiență semnificativă în proiecte sociale artistice în București și San Francisco. Mai departe, pe baza unor discuții cu copiii, s-au extras citate ce reprezintă dorințe și aspirații ale acestora, proiecții de viitor cu privire la familie și carieră, diverse considerente despre lume, viață, familie, societate. Cu ajutorul artistului grafic Gabi Toma, fotografiile au fost însuflețite cu ilustrații și texte exact pe baza cuvintelor exprimate de copii.
Am găsit 17 astfel de fotografii însuflețite cu ilustrații și teste, iar majoritatea dintre ei își doresc familii, vor sa zboare, își doresc sa devina profesori, educatori, antrenori de fotbal.
Sunt copii la fel ca și îngerasii noștri, dar sunt conștienți de la vârste fragede ce inseamna cu adevărat viața, cat de importanți sunt părinții și prietenii in viața.
Mi-am petrecut o oră întreagă citind dorintele lor, însă o singura fotografie mi-a atras cu adevărat atentia.
"Daca as avea puteri nelimitate, m-aș face invizibilă..." este o parte din dorința unei fetițe nevinovate de 9 ani aflată în centrul de plasament. Mesajul ei m-a făcut să-mi revină în minte toate dorințele mele din copilărie.
Toți copiii din lume merita o viața mai bună, mai ales cei din plasament și este de datoria noastră să-i ajutam.
Proiectul Mână cu mână se desfășoară în perioada 22 noiembrie 2017 – 15 septembrie 2018 și are trei obiective:
- implicarea copiilor din centre de plasament într-un proiect artistic, creativ, procesul având ca rezultat creșterea încrederii în sine a acestora;
- atragerea atenţiei comunităţii faţă de existenţa copiilor instituţionalizaţi;
- strângerea de fonduri în beneficiul copiilor din centre de plasament din judeţul Constanţa, adică pentru desfășurarea de activități în afara centrelor de plasament (teatru, film, cursuri de engleză, spaniolă, masă în oraș, tabere, excursii etc.) De ce doar Constanța? De acolo a pornit ideea acestui proiect. Dacă funcționează treaba asta, iar rezultatele vor avea un ecou pozitiv în viața acestor copii, cred că proiectul poate fi preluat și aplicat și în alte orașe ale țării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu